Timp de lectură: aproximativ 6 minute | Timp de preparare al ideilor: mult mai lung.
În dimineața asta, oscilând între două opțiuni serioase pentru cină, faluda sau șerbet de trandafiri [timp de preparare: 10–15 minute], mi-am amintit de prima mea întâlnire academică cu gustul filosofiei.
S-a petrecut la Facultatea de Filosofie din București, la un eveniment dedicat esteticii gustului românesc [timp de vorbire alocat prelegerii: aproximativ 20 de minute]. Am fost invitată, probabil dintr-o curiozitate intelectuală ușor imprudentă, să spun câteva lucruri despre subiect. Privind retrospectiv, cred că rolul meu acolo a fost mai degrabă acela de a zgâria puțin stratul de lustru al gustului academic.
Textul cu care venisem era în cheia antropologiei culturale și pornea de la o observație a lui Michel Onfray, cel care a avut curajul să citească filosofia europeană printr-o lentilă rar folosită: pântecele filosofilor. Diogene, Rousseau, Kant, Nietzsche, fiecare își poartă ideile și în propriul metabolism. Filosofia nu este doar exercițiu al spiritului, este și rezultatul unei relații foarte concrete cu foamea, plăcerea, abstinența sau excesul.
Pentru că, da, ideile plutesc în aer, dar pentru manifestare au nevoie de un tip aparte de digestie intelectuală. De exemplu, lectura unei cărți de filosofie poate dura câteva ore [timp de lectură: 3–6 ore, în funcție de autor și răbdare], dar efectele ideilor se întind uneori pe decenii.
Această observație m-a făcut să privesc mai atent relația dintre hrană și felul în care oamenii văd lumea.
Cu ceva vreme înainte organizasem un atelier de creație literară cu adolescenți [durata atelierului: două ore pe săptămână, timp de câteva luni]. Așa am primit spre lectură un eseu scris de o fetiță care visa cu o intensitate aproape dramatică să devină „mare”. Motivul nu avea nimic de-a face cu ceaunul fierbinte în care bolborosesc hormonii copilăriei. Era, de fapt, cât se poate de simplu: voia să scape de tocana de cartofi.
Tocana este una dintre cele mai rapide forme de supraviețuire culinară [timp de preparare: 15–30 de minute, în funcție de presiunea flăcării].
Familia ei decisese însă că prioritatea absolută a existenței este modernizarea apartamentului dintr-un bloc de beton: gresie, faianță, metal, luciu [durata lucrărilor: câteva luni, apoi ani, până arată ”frumos”]. Bugetul pentru hrană fusese redus la strictul necesar. Rezultatul era o dietă monotonă, repetitivă, aproape punitivă.
Fetița nu visa la metafizică. Visa la diversitatea gustului. Atunci am înțeles ceva simplu și ușor incomod, că nu suntem ceea ce mâncăm de sărbători [durata mesei de Crăciun: 2–3 ore; durata mesei de Paște: aproximativ la fel], ci ceea ce mâncăm zi de zi [timp zilnic dedicat hranei: 20–30 de minute].
Pornind de aici am formulat ideea pe care aveam s-o prezint la Facultatea de Filosofie. Am numit tipologia culturală rezultată tocanagioaica.
Tocanagioaica nu este doar o persoană care gătește tocane. Este produsul unei logici culturale. În universul ei gastronomic, ingredientele nu dialoghează, ci se supun. Ele sunt absorbite într-o masă comună în care diferențele se estompează, iar rezultatul final trebuie să fie suficient de consistent pentru a ține foamea la distanță.
Tocana nu cultivă individualitatea ingredientelor, ci compromisul lor. Este, în fond, o mică filozofie a supraviețuirii.
În amfiteatru am spus calm că din cele mai accesibile legume din lume, ceapa și cartoful, se poate face o tocană. Apoi am rostit fraza care, probabil fără să vreau, a programat întâmplarea de după: „În mojarul carpato-danubiano-pontic nu avem o bucătărie identitară puternică. Avem, mai degrabă, o tehnică de adaptare.”
Amfiteatrul a făcut ceea ce face uneori filosofia când o idee se apropie prea mult de realitate: a tăcut. Nu era o tăcere contemplativă, cât perplexă și brusc, neprietenoasă [durata: câteva secunde, suficient cât să înțelegi totul].
Prelegerea s-a încheiat civilizat. Nu a aplaudat nimeni. Era de așteptat după cum am simțit că se schimbă energia auditoriului în timpul expunerii. Nu era neapărat un semn de dezaprobare. Uneori tăcerea apare atunci când adevărul se apropie prea mult de oglindă.
Filosofia este obișnuită să privească în oglinzile altora, în mod special, în textele marilor creatori de sisteme, în conceptele lustruite ale gânditorilor morți de mult. În acele oglinzi elegante, reflexia este întotdeauna convenabilă. Mult mai dificil este să privești în oglinda din propriul blid de ciorbă, unde, în lichidul transparent, adevărul nu are margini aurite. Se vede exact atât cât este: ce mănânci, cum mănânci și cât timp ești dispus să suporți propria reflecție. Când te uiți prea mult în ograda altora, ideile devin citate. Când te uiți în propria farfurie, ideile devin experiență.
Adevărata lecție despre estetica gustului românesc a început însă câteva minute mai târziu, la ceea ce se numea „agapă”, instalată destul de nepotrivit chiar la intrarea în clădirea facultății. Acolo fusese montat un grătar. Nu într-un colț discret, nu într-o curte laterală, ci chiar în pragul instituției, ca o declarație involuntară de identitate culturală.
O instalație improvizată, metalică, ușor ruginită. Pe ea sfârâiau mici, ceafă de porc, cârnați, aripioare și pulpe de pui (timp de preparare: 8–15 minute). Berea era la PET (timp de consum: variabil).
Aceiași filosofi care cu puțin timp înainte discutaseră fonfăit despre estetica gustului se adunaseră în jurul focului cu o naturalețe aproape ritualică. Fumul se ridica liniștit, iar carnea începea să prindă acea crustă amară pe care o produce întotdeauna focul prea grăbit.
Citatele dispăruseră. Sofistăcăreala se evaporase. Mi-am amintit atunci de observația lui Onfray: filosofia are un stomac.
În amfiteatru vorbisem despre tocana ca model cultural. La intrarea în facultate apăruse versiunea ei masculină: grătarul (timp de aprindere a focului: câteva minute).
Bunele maniere ale momentului erau, desigur, cele enumerate pe eticheta pufuleților: se stătea în picioare, se ciugulea direct de pe grătar și se bea bere la PET, cu o naturalețe aproape pedagogică.
Chiar dacă eram printre invitații special al întâlnirii, iar locul meu ar fi trebuit, teoretic, să fie… în jurul focului, mi-au dat de înțeles, cu o eleganță destul de brutală, ceea ce știam deja, că nu împărțeam aceleași măruntaie. Există momente în care înțelegi foarte limpede că adevărul nu stă în citatele pe care le invocăm, ci în felul în care ne așezăm la masă unii lângă alții.
L-am sunat atunci pe prietenul meu și l-am rugat să vină să mă ia de acolo cât mai repede. A venit fără întrebări, cu tandrețea liniștită a omului care mă iubea necondiționat și avea acces la echipamente de deplasare cu viteza luminii...
Am ajuns în Centrul Vechi, la un restaurant libanez [timp de deplasare: aproximativ 20 de minute] unde eu am mâncat ceva formidabil, iar el a râs cu lacrimi în timp ce îi povesteam, cu lux de amănunte, ultimele ore din viața mea. Între noi se așeza încet liniștea aceea bună care apare doar atunci când cineva te vede exact așa cum ești și nu se satură de tine. Uneori filosofia se scrie în amfiteatre, dar adevărata ei probă nu stă în cuvinte, ci în felul în care oamenii împart pâinea, focul și timpul.
Iar unele mese, rare, vesele și bine așezate devin, fără să știe nimeni, hrană ritualică.
Filosofia gustului nu se află întotdeauna în discursurile despre gust. De cele mai multe ori o recunoști în ceea ce mâncăm zilnic. Eu, de pildă, în seara asta am ales, totuși, o faluda cu cataif și dulceață de trandafiri, în care să simt petalele cristalizate (timp de preparare: aproximativ 15 minute). Iar ca fel principal, un steak de conopidă așezat pe un strat generos de hummus cu sriracha (timp de preparare: aproximativ 20 de minute), așa, ca într-un mic exercițiu practic de alchimie în bucătărie.
Filosofia poate continua liniștită să citeze autori decedați. Eu prefer să verific ideile direct în farfurie, în contact nemijlocit cu gustul bun. Să gust ideile ca un degustător, fără pretenții de connaisseur.
